Articole, EDITORIAL

The date


Incep aceasta scurta, dar placuta, povestire cu o marturisire: nu imi plac date-urile si nu imi place sa ies la date. De indata ce simt contextul ma cuprind o mare anxietate si dorinta de a fugi mancand pamantul. Si nu pentru ca as fi antisocial, sunt chiar oposul, ci pentru ca ma supara presiunea inutila ce vine odata cu primul buna seara si parca nu se termina decat dupa ce te suna sau iti scrie a doua zi. Chiar si asa mi-a fost dat sa intalnesc oameni cu care placerea intalnirii mi-a spulberat temerile facand loc unei experiente de neuitat.

Cel mai frumos date din viata mea s-a consumat neasteptat, intre doi oameni carora spectatorii de pe margine nu le-ar fi dat nicio sansa. Parte a doua lumi diferite, una gri corporatista si cealalta poleita cu praf de film, personajele din povestea mea s-au cunoscut pe o aplicatie de socializare si-au trait date-ul pe care toata lumea si-l doreste: inceput seara si terminat in dimineata celei de-a doua zi cu un sarut, in scara blocului, dupa o noapte plina de povesti, muzica si ocheade inocente.

M-am declarat reticent, insa mi-a placut perseverenta, iar dupa patru ore de inrosit tastura si alte aproape trei de inrosit telefoanele, in jurul orei 4, dimineata, am acceptat o invitatie la o ciocolata calda – una dintre cele mai proaste ciocolate calde ce mi-a fost dat sa o beau.

Am descoperit ce inseamna sa cunosti pe cineva fara sa-l fi primit in viata ta si-am trait niste fiori noi, de iubire adolescentina. Ne-am cunoscut parintii, bunicii si prietenii, am inventariat fiecare urma de buna purtare de pe corpurile noastre si am ras impreuna de pataniile copilariei. Iar cand vremea a venit, intreaga piata a rasunat pe ritmul melodiei noastre preferate…

Am descoperit ca date-ul este doar o idee preconceputa si ca, de fapt, cu persoana potrivita, un date este… un vis frumos care nu trebuie sa se termine sau, atunci cand se termina, se termina frumos: pe treptele blocului, la ora 7:00, cu un sarut si cateva cuvinte simple: Sa nu fugi! Vreau sa te mai vad!

Viata e nedreapta, din pacate, iar eu am ramas asteptand pe trepte pe cineva care nu s-a mai uitat inapoi… din fericire pentru mine am cunoscut de atunci si alte doua iubiri, care m-au intarit si m-au transformat intr-un om mai bun si mai frumos. Am descoperit ca atunci cand iubesti esti capabil sa ierti si sa iti doresti doar binele pentru persoana iubita si-am mai descoperit dragostea care se construieste zi cu zi, dragostea care probabil nu o sa moara niciodata. Insa despre toate acestea vom povesti intr-un episod viitor…

Anunțuri
Standard
Niste povesti

1 ianuarie


Sa-ti petreci Anul Nou singur nu e pierdere totala si nici o rusine fara margini pentru ca aceste cateva ore sunt putinul timp pe care ti-l poti petrece chiar cu tine insuti… Si-a petrecut ultimii 26 de ani in acelasi loc, iar anul asta a intervenit schimbarea. De mult simtea nevoia regasirii, iar asta era prilejul ideal. In masarda inghesuita s-a lasat de mult linistea, desi in spatele geamurilor aburite nimeni nu dormea, intr-o sfidare a dorintelor sale. Inca o data navigheaza impotriva fluxului, e departe de agitatie si face ce vrea. Anul asta a uitat si de superstitii si de conventii. A renuntat la lenjeria rosie pentru un cearceaf neglijent infasurat in jurul taliei, iar portofelul e intr-o haine, pe hol… nici el nu mai stie in care… Sta in pat si se uita pierdut in ecranul laptopului alb, iar lumina marului de pe capac e singura care tradeaza prezenta umana din camera. Si-a petrecut toata ziua facand curat si a aruncat mult mai multe decat se astepta. E ceva cu sfarsitul de an ce atrage excesele… si nu si-a dat seama decat acum… cand e prea tarziu…Biblioteca neagra, care miroase a ieftin, odata cocosata de carti, reviste si o colectie de jucarii, e acum goala. Au ramas „sculptate” in praf doar siluetele intelepte sau languroase ale foilor, plasticului si foitelor de tabla pentru care a fost de mult ani casa. P`aici, p`acolo se vad si urme de degete… Au ramas doar cateva jucarii trantite langa pat… o masina de la tata, primul ursulet de plus si niste soldati de Lego ce au luptat in toate razboaiele imaginare ale copilariei. Restul lucrurilor sunt impachetate frumos, cu resentiment, in sacii de gunoi pe care acum cateva ore i-a aruncat la ghena. Pana si singurul scaun din camera se vede acum de sub muntii de haine, care acum si-au gasit locul in dulap. Se pare ca se pregateste sa-si faca ordine in viata…

Se uita gales in monitor si incepe se scrie cand telefonul incepe sa sune, dar nu schiteaza niciun gest. Pentru prima data in ultimele doua saptamani simte ca are despre ce sa scrie. Iar povestea asta nu va fi una oarecare ci una despre libertate, dragoste si sinceritate…

Un om normal, ca parintii lui, de exemplu, ar spune ca pana acum a comis multe greseli. Dintotdeauna a fost boem, astfel ca dragostea si arta au facut mereu parte din viata lui. Obisnuia sa chiuleasca de la orele de mate si dadea fuga la Clubul Elevilor din oras pentru a trage cu ochiul la orele de canto si actorie ale altora. Mai apoi, prin clasa a zecea, a descoperit pictura, iar in a unspea`, arhitectura… Asta se vede in fiecare colt al casei, dar si al vietii lui. Nu a muncit niciodata la program si isi castiga existenta din imaginatie  – aranjeaza interioare, concepe vitrine de magazin sau picteaza. Iar cand nu face asta, apeleaza la prietenele lui instarite. Doamne care i-ar putea fi mame, dar aleg sa petreaca impreuna clipe de placere rezervate pana nu demult doar sotilor lor. De dragoste nu poate fi vorba acum… Insa acum zece ani povestea era alta, zambetele erai altele, iar gemetele starneau o cu totul alta pasiune. A cunoscut dragostea de doua ori pana acum si s-a prapadit odata ce-a lasat-o sa plece… Se intampla acum patru ani pe strazile superbului St. Petersburg. Iubirea era atat de mare incat, impotriva tuturor conventiilor si constrangerilor, a plecat dupa ea tocmai in Rusia. Ea eleva silitoare, el pusti rebel care-a incalcat regulile si-a parasit facultatea pentru a-si urma inima. Nebunia a durat sase luni si s-a declansat imediat ce s-au vazut pe strada. Era vara, ea purta o rochita verde, vaporoasa, scurta, si o palarie cu boruri mari. Se plimba pe Victoriei vorbind la telefon cand el a vazut-o din vitrina unui magazin… Timpul parca s-a oprit si totul i-a cazut din maini. Fuge dupa ea si de sub palarie rasar cei mai frumosi ochi negri pe care i-a vazut – o invita la o cafea, ea accepta si seara se termina la ea acasa… Dimineata incepe frumos… primele raze de zoare patrund prin jaluzele de aluminiu ale apartamentului vechi de pe Brezoianu. Nu-si poate dezlipii ochii de geamul imens ce se intinde pe ambele nivele ale apartamentului. Se simte foarte bine… il mangaie pe spate si ii intinde o cana de ciocolata calda… De atunci nu a mai plecat acasa… a ramas acolo, langa ea… langa patul imens de fier forjat si terasa de pe care seara priveau apusul in spatele Casei Poporului. Treptat locul asta a devenit casa… casa pe care o cauta de mult, cam de cand a plecat din orasul lui de provincie in cautarea fericirii. In sfarsit avea un motiv pentru care sa munceasca mai cu spor, un motiv pentru care sa vina acasa, cineva caruia sa-i poarte de grija… Dupa ani de resentimente si fuga de responsabilitate, acum isi doreste sa intemeieze casa pe care a pierdut-o cu ani in urma. Totul pana cand, din senin, ii propune o excursie in Rusia, la St. Petrersburg.

Era un 1 ianuarie friguros, dar insorit si imprejurimile Vladimirsky Passage-ului abia ca se dezmorteau. Lemnele pocnesc in focul galben si cald din semineu, iar el o soarbe din priviri, ca si cand acum ar descoperi-o pentru prima data. Ii mangaie parul negru, apoi bratul stang si se intinde inspre geanta aflata doi metri mai incolo. Scoate un Leica vechi si ii face cateva poze pe masura ce ea se trezeste. In ochii ei sticleste fericirea… Ii intinde mana si intr-un act de dragoste ii saruta pieptul si barbia, mai apoi il imbratiseaza si adorm impreuna… Peste cateva ore se trezeste si gaseste langa aparat un biletel: „Locul nostru, 13:00”.

Tasetele se opresc … si in camera nu se aude decat ropotul inimii lui ca un val de aplauze la prezentarea unui Oscar…  Cu un sunet fad, marul alb se topeste si camera se cufunda in liniste deplina si intuneric. El e aici, ea… si totul de 1 ianuarie…

Standard
Uncategorized

Milk


De cateva zile Oana, Ina si Vlad vorbesc intr-una despre Milk. Iar eu cum prind din zbor toate subiectele si nu reusesc sa asimilez totalitatea informatiei, m-am descis sa caut trailer-ul pe youtube. L-am gasit…Filmul il are in rol principal pe Sean Penn, care intra in pielea lui Harvey Milk, primul gay declarat ales intr-o functie publica. Povestea este adevarata, iar trailerul pare sa anunte un film misto. Pana cand o sa-l decarc de pe DC si o sa scriu probabil ceva mai multe despre el, va las in compania trailer-ului.

A, inca ceva…nu pot sa plec fara a va impartasii replica mea preferata din aceasta scurta prezentare: „Can two men reproduce?! No, but God knows we keep trying!”

Standard
News, Voyeuristic vorbind

O zi de neuitat


 img_2732

Tocmai am intrat in casa si dupa o zi zbuciumata trag linie intr-o retrospectiva. Astazi a luat sfarsit campania Fiecare copil vrea o poveste. Impreuna cu TVR Cultural, clubc4.ro si colectivul redactional al revistei Max am fost in vizita la centrul Pinochio 3 situat in vecinatatea Real Vitan, unde in numele lui Mos Nicolae le-am facut cadou copiilor carti, jucarii si dulciuri. Mare parte din carti au fost donate de catre vizitatorii targului Gaudeamus, in timp ce spiridusii Mosului au pus in tolba magica restul cadourilor.

Chiar daca am militat pentru aceasta campanie mai putin de doua saptamani, rezultatul a fost unul uimitor, raspunsul venit din partea forumistilor din clubc4.ro si al colegelor mele din redactia revistei Max (Gabriala Szilagi, Oana Amaricai, Monica Necula si Ina Taranu-Hofnar) nu a intarziat sa apara si mi-a demonstrat ca oamenii cu suflet nu tin cont de criza financiara sau de cati bani au in portofel.

Asta am sublniat mai devreme (sambata seara) in Jurnalul Cultural al orei 22, unde am fost invitat alaturi de Horeaimg_2775 Badau. Efectul mesajelor postate cu ajutorul piar-ului forumului clubc4.ro, Loredana Voicu, si a initiatorului proiectului, Bogdan Ivanus, a fost unul neasteptat. In decursul catorva zeci de minute, aproape 20 de useri isi manifestasera interesul fata de campanie punand la dispozitia copiilor rechizite, dulciuri si fructe. Silvius s-a oferit sa stranga produsele in cadrul unei spontane dedicate si a reusit sa-si umple masina pana la refuz cu pachetele forumistilor, pe care apoi le-a transbordat in curtea TVR-ului. Un alt raspuns pozitiv a venit din partea colegelor mele din redactia Max. Si ele s-au mobilizat rapid si cu ajutorul lor am reusit sa strangem dulciuri, jucarii si carti pentru cei 45 de copilasi ai centrului Pinochio. Aici o amintesc in special pe Oana Amaricai, o stapana invincibila a Limbii Romane, un adevart Google in carne si oase de la care poti obtine raspunsul la orice intrebare. Ea a venit zilnic cu cadouri pentru micuti, dulciuri, jucarii carti…

Lor le multumesc in mod deosebit, atat din partea mea, cat si a copiilor de la Pinochio. Multumiri se duc si catre acei oameni care ne-au contactat pe mine si pe Ioana in speranta ca vor putea dona haine si incaltaminte. De cele mai multe ori acestea nu se potriveau grupelor de varsta in cauza, insa am promis ca dupa Anul Nou le vom strange si le vom face cadou unor oameni care se vor putea bucura cu adevarat de ele.

img_2756Am facut cunostiinta cu 45 de copilasi superbi, care ne-au amuzat si uimit cu poezii si numere de dans. Uimirea a fost atat de mare incat unii dintre noi ne-am impresionat pana la lacrimi. Personal am ajuns sa ma intreb de ce mi-as maltrata copilul frumos si destept, evident cuminte. De ce l-as priva de la mancare, joaca si de ce l-as abuza emotional sau de ce nu as munci pentru el si pentru mine, pentru a fi in stare sa-i ofer un trai decent si fericit alaturi de mine?! Acestea sunt oricum intrebari care nu-si vor gasi niciodata raspunsul, dupa parerea mea. Insa in spatele lor stau si oameni care inteleg gravitatea faptelor lor si prefera sa renunte la dreptrurile asupra copiilor lor cu gandul ca acestia vor duce un trai mai bun in centre sau in alte familii. Ma refer aici la famiile care isi aduc de buna voie copii in centrele de plasament cu durere in sulfet, dar cu speranta unei vieti mai bune pentru ei, copii.

Ce-am invatat azi?! Am invatat ca oamenii raman oameni departe de grijile cotidiene si de problemele aferente si ca oricand un copil are nevoie de ajutor cineva ii va intinde mana. Am invatat sa nu ma mai raportez la cei ce au mai mult atunci cand imi evaluez viata, pentru ca balanta are pe bratul inclinat inspre sol oameni pentru care putinul meu reprezinta un lux.

Sper ca sirul de evenimente sociale in care ma implic sa devina din ce in ce mai lung si din pozitia mea de speaker sa mobilizez cat mai multi oameni care au puterea sa-i ajute pe cei aflati in nevoie…

img_2793

img_2783

Standard