In cautarea fericirii…

Petrom sprijina sinistratii din Doljesti, jud, Neamt

Week-endul trecut am avut placerea de a participa la un eveniment interesant care mi-a dat ocazia si m-a facut sa vad o alta fata a lucrurilor. Sunt sigur ca toti am auzit vorbindu-se despre inundatiile care au lovit Romania anul acesta, dar foarte putini dintre noi ne-am indreptat privirea catre cei nepastuiti. Ceva mai constienti, oficialii Petrom s-au implicat in ajutorarea sinistratiilor din comuna Doljesti, Neamt, din primele clipe ale dezastrului si au pus la dispozitia autoritatilor containere speciale in care familiile grav incercate de aceste evenimente sa poata trai. Iar pentru ca aceste containere se indeparteaza la 360 de grade de ceea ce inseamna dezvoltarea intr-un mediu sanatos si fericit, Petorm a revenit la fata locului insotit de Habitat For Humanity pentru a construi 110 locuinte care sa adaposteasca oamenii care in cateva ore si-au pierdut agoniseala de o viata. Iar pentru ca ridicarea si finisarea unei locuinte este treaba serioasa, Petrom a invitat la Doljesti un comando de elita format din presa si vedete care sa fie voluntari pentru o zi in cadrul proiectului. Printre cei selectionati m-am numarat si eu, dar si Gianina Corondan, Melania Medeleanu, Adrian Ursu, Zoli Toth (Sistem), Adelin Petrisor, Tudor Serban (redactor sef Quattroruote) sau Sergiu Voicu (reporter al Realitatii). Noua ni s-au alaturat redactori Cosmopolitan, Adevarul , Romania Libera si Zoltan Lorencz (fotograful vedetelor), care a realizat documentatia fotografica a evenimentului.

Habitat For Humanity este o organizatie crestin-ecumenica non-profit care construieste locuinte pentru saraci sau defavorizati. Obiectivul principal al acestei organizatii este transformarea adapostirii decente o miscare de constiinta si actiune. In cei 12 ani de existenta pe plan national, organizatia Habitat For Humanity a construit prin intermediul filialelor de la Cluj, Pitesti, Radauti, Craiova, Comanesti si Cumpana mai mult de 1200 de case pentru familii care nu puteau sa numeasca locul in care dormeau ACASA.

Presa si vedete am fost invitati in Neamt pentru a ajuta voluntarii Habitat la finisarea a sase locuinte ce urmeaza a fi predate beneficiarilor la sfarsitul acestei luni. Deja ridicate, acoperite, cu geamurile si usile montate, casele la care am fost invitati sa punem ultima caramida necesitau tencuirea exteriorului si finisarea interiorului inainte de fixarea parchetului si a accesoriilor.

Cu mana pe inima, pot spune ca in aceasta calatorie de trei zile am invatat cateva lucruri importante: cum se aplica corect mortarul pe exteriorul casei, cum poti sa te simti mai bine ajutandu-i pe altii si, maxima enuntata de Gianina…am aflat ca oricand poti sa te imprietenesti, nu doar in liceu.

Pe drum…

Am plecat la drum cu autocarul si nimic nu anunta mega intarzierea cu care am ajuns la Agapia, locul unde dormeam si Cotnari, locul unde lumea a baut, pardon, degustat vinuri autentice romanesti. Am ajuns la Agapia tarziu in noapte dupa mai bine de 12 ore de stat pe drumuri, facut pipi doar in benzinarii Petrom sau degustat vinuri alese la Cotnari. Surprinzator, pentru toata lumea care ma cunoaste, am degustat patru soiuri de vin, sau sa fi fost cinci, nu-mi aduc bine aminte…bun vinul romanesc…atat de bun incat m-am inrosit ca racul si imi venea sa rad tot timpul…Pe drum m-am simtit ca intr-o excursie cu clasa, doamna diriginta Nicolici si profele de la Ogilvy au tinut multimea in frau, in timp ce partea de entertainment a fost sustinuta de Geanina Corondan si Emil 69, cel mai mistocar dintre cameramani…fie vorba intre noi, Emil a fost putin dezamagit…la Cotnari n-a gasit butoiul 69, nici de camera de hotel cu acelasi numar n-a avut parte, ce sa mai zic de casa la care sa munceasca. Zoli si Adelin s-au apropiat cel mai mult de acest numar, muncind de zor la casa cu numarul 68.

Frumos si la Pensiunea Agapia, pat comod, linsite si pace, mai ales dupa ce colegii adormeau sau sesiunea speciala de karaoke se termina.

Dupa distractie vine munca…

Vineri a fost ziua cea mare…chiar daca unii au dormit doar cateva ore (a se citi Zoli, Oanaaaa….) iar altii cateva ore mai multe (me), ne-am urcat echipati in autocar si am pornit spre santier. Dupa ce ne-am pierdut de doua ori am ajuns in satul cu pricina, unde nimic nu parea sa povesteasca despre dezastru…la prima vedere. In cateva curti parasite, dupa garduri daramate cateva case sunt desprinse dintr-un film de groaza, cu peretii crapati, fara geamuri sau usi, cu acoperisul subred si interiorul plin de mal stau cateva case care isi plang propietarii de mult plecati la rude sau prieteni. In altele e zarva mare…langa amintirea zilelor negre voluntarii Habitat ridica noi locuinte, o raza de speranta pentru cei carora sufletul le-a fost luat de ape.

Casa numarul 80, apartinand unei batrane care nu aude bine, a fost locul in care mi-am inceput ucenicia intr-ale aplicatului mortarului, atat eu cat si Gianina. Impreuna cu Tudor, Petre si Andreea am invatat cum se face. Am prins munca din zbor si in doar cateva ore am reusit sa finisam jumatate din fatada exterioara a cladirii. Eu cred ca am fi chiar terminat intreaga locuinta daca muncitorii calificati ne-ar fi intins in prealabil toata plasa de-a lungul intregii fatade. Am tinut sa subliniez acest mic detaliu, deoarece echipa adversa din care faceau parte Zoli si Adelin a terminat intreaga fatada 😛

Poate cele mai interesante momente au fost cand am mancat orez fiert din farfuria de unica folosinta la marginea drumului cu toata echipa de voluntari sau cand am facut poza de grup, echipati de munca si multumiti de ceea ce am realizat in ziua cu pricina. Am trait cu maxima intensitate deplasarea atunci can am mers cu gasca in sat pentru a impartii ajutoarele pe care fiecare le-am adus de acasa sau cumparate de Petrom. Am facut niste oameni fericiti! Am vazut copii bucurandu-se de cadouri, de jucarii si mame ale caror fete s-au luminat la vederea produselor alimentare.

Dupa munca iar distractie…

Am incununat ziua de munca cu un miel la protap, sau cel putin miel mi s-a parut mie a fi. Ca o promotie cuminte care estem, doamna diriginta ne-a premiat la finalul zilei cu o diploma si o fotgrafie inramata ca se ne aduca aminte, atunci cand uitam, ca suntem cu adevarat oameni. In fata acestei festivitati de premiere toata lumea si-a lasat grijile de-o parte, s-a dansat, s-a cantat si s-au dezbatut/propus masuri de ajutorare durabila a oamenilor din zona. Concluzia a fost ca fiecare dintre noi putem participa in felul nostru la reconstructia vietilor celor din jur, chiar daca este vorba de doar de sprijin moral, multi dintre noi avem nevoie doar de o vorba buna pentru a ne ambitiona si a ne dori sa mergem mai departe.

Drumul de intoarcere nu a fost la fel de animat. Toti cei ce ramasesem in autocar eram obositi si am dormit aproape tot drumul, insa penele de padure s-au desfasurat in aceiasi locatie, Petrom.

Exercitiu de imaginatie!

Va propun acum un mic exercitiu de imagine, o leapsa pe care sper ca fiecare dintre voi sa o respectati si sa o dati mai departe.

CE AI FACE PENTRU A AJUTA OAMENII DIN COMUNITATI GRAV INCERCATE DE SARACIE SAU INTEMPERII!?

Va propun pentru cateva randuri sa intram in pielea unor factori decizionali si sa ne gandim ce am putea face pentru ca saracia, mizeria si durerea din sufletul celor nefericiti sa dispara. Ca si noi, si ei au dreptul la o viata mai buna…asadar, ce-ai face?!?!

Va promit ca pe parcursul discutiilor si posturilor sa forwardez informatiile celor de la Ogilvy, Habitat for Humanity si Petrom, adica oamenilor care au aratat ca le pasa cu adevarat.

Cat traim invatam

At the end of the day, nu conteaza persoanele alaturi de care am muncit si ne-am distrat, nu conteaza atat mult amintirile cat invataturile cu care am ramas. Mi-a facut o deosebita placere sa intru in gasca, sa cunosc oameni pentru care a intinde o mana de ajutor nu presupune nici cel mai mic efort si sa sa descopar ca nu toti oamenii care apar sau au aparut la TV au un orgoliu mai inalt decat Everestul.

Departe de noile skill-uri pe care le-am dobandit, am realizat ca noi, bucurestenii, cei care traim si invatam aici, suntem caracterizati, intr-o oarcare masura, de superficialitate. Ne plangem ca stam trei ore in trafic, ca se modernizeaza liniile de tramvai creandu-se blocaje sau ca in autobuz e prea mare inghesuiala cand la celalat capat al lumii o batrana doarme alaturi de fiul ei handicapat mintal intr-un cort improvizat in curtea care odata le adapostea casa, iar cei noua copii ai unei familii de peste strada invata inghesuiti in doua camere si merg pe jos cativa kilometri pentru a ajunge la scoala. Noi in schimb suntem ok, traim la bloc si castigam cateva sute bune de euro. Circulam cu masina personala, adeseori mica si scumpa sau mare si foarte scumpa. Mergem in Mall la manichiura si la film, iar de la scoala mai chiulim, pentru ca putem.

Mi-am luat un angajament cu mine insumi dupa ce m-am intors de la Doljesti: de azi inainte voi face tot ce pot pentru ca de fiecare data cand ajutorul imi este cerut pentru acesti oameni sa raspund prezent si sa ma implic activ in actiune. Toti copii au dreptul sa se joace cu masinute frumoase si lucioase si toate fetitele au dreptul sa viseze cu papusi in maini, oricat de saraci ar fi.

Multumesc Petrom pentru aceasta experienta de neuitat si pentru prietenii castigati. Multumesc Petrom si Habitat pentru ca va ganditi si la oamenii care au nevoie de noi si va multumesc ca ne deschideti ochii!!