Amintiri si Volane

Nu aveam doi ani cand am rostit pentru prima oara cuvantul auto si nu mai mult de sase cand, in poalele tatei, am pus pentru prima data mana pe volanul unei masini in miscare. Mergeam pe strada cu tata de mana si ii spuneam marca si modelul tuturor masinilor de pe bulevard – aveam patru-cinci ani. La sapte ani, tata mi-a lasat mostenire o mare colectie de masinute, pe care o pastrez si astazi, dar si o pasiune incomensurabila pentru minunatele, frumoasele, perfectele masini. Am avut doi ursi ca jucarii preferate: un urs de plus fara de care nu puteam adormi si un altul alb, de plastic, primit cadou de la tata. Plusul exista si astazi, dar masinuta ramane vie doar in amintirile copilariei mele.

Am fost unul dintre cei mai tineri redactori de presa auto din Romania si-o spun fara falsa modestie, avand in biblioteca primul cover story publicat la nici 18 ani, in revista AutoMondial. Au urmat ani frumosi in redactie, unde am scris despre pasiunea mea si-am impartasit experientele din spatele volanului cu cititorii mei. De masini ma leaga aminitiri frumoase si le multumesc in fiecare zi oamenilor care au facut posibile toate aceste experiente.

Nu as putea face niciodata un top al celor mai frumoase momente, dar pot impartasi cu voi cateva dintre ele.
Primul drum Bucuresti-Fagaras si retur l-am facut cu Suzuki-ul Swift al redactiei, al carui nume de cod era HAOS, datorita numarului de inmatriculare (AOS). Era o masina veche inca de atunci, de un verde tipator si care uneori scotea un fum alb alb alb, ca laptele. Avea 60 de cai si niste usi subtiri, care te ingrozeau de fiecare data cand te intrebai cat de sigura e de fapt masina asta. Cu HAOS-ul incarcat cu reviste am facut prima pana din viata mea, alaturi de colegul meu, Bogdan Stan si pentru a ajunge la roata de rezerva am fost nevoiti sa descarcam tot portbagajul, in crucea noptii, pe bulevardul Iancului.

Trecuse aproape un an de cand lucram la revista si nu condusesem un BMW, desi imi doream nespus. Imi aduceam des aminte de jucaria mea alba, dar si de prima plimbare cu un BMW: era toamna, 1995, iar un prieten al nasilor mei m-a plimbat 10 minute intr-un E30 break, negru, automat – nu voi uita niciodata. Cu palmele transpirate si-o emotie nespusa in suflet am condus un 335i Coupe in 2008. Culoarea era neagra, exact cum imi imaginasem in copilarie, iar masina avea o frumusete rapitoare si zeci de butoane pe care mi-a fost frica sa le apas. In loc de tort, la 23 de ani am primit un w-end cu BMW X5, iar proiectul cu care mi-am inceput cariera in Mall Baneasa a fost lansarea si difuzarea filmului Adrenalin – un sneak peak in istoria BMW in Motorsport.

De MINI ma leaga multe amintiri frumoase, cum ar fi un drum de Paste la Fagaras cu prietena mea cea mai buna la volanul unui Countryman sau o vizita spontana la Brasov in mijlocul saptamanii, intreprinsa pe Cheia, toamna, cu acoperisul MINI-ului Coopers S Cabrio coborat. Am vazut Timisoara pentru prima data intr-un MINI Coupe, iar la cheile de la casa am ca breloc un MINI Morris albastru primit cadou de la o prietena care-mi cunostea pasiunea.

Am invatat Bucurestiul va volanul unui Smart si toate accidentele pe care le-am avut de cand sofez (doua la numar si minore) le-am patit doar cand am condus Volvo. Cu Dacia mamei am invatat sa conduc si tot in masina aia, pe bancheta din spate, la 10 ani, ma jucam cu un Citroen Xantia rosu gandindu-ma ca in viitor voi conduce o masina identica. Ei bine, 18 ani mai tarziu, nu conduc un Xantia ci un C4 Coupe de aceasi culoare.
Odata ca niciodata am iubit un Opel, pe care il vizitam aproape saptamanal, intr-o sura din Vad, alaturi de bunicul meu. Era trecut de `95 si masina era un Rekord caramiziu al morarului din sat, iar bunicul il ruga pe batran sa ma lase sa ma joc in masina cat macinam bucatele. Mai tarziu, tata mi-a adus un volan de Opel, pe care il „racordam” la canapea si ma prefaceam ca sunt sofer, iar ani mai tarziu una dintre primele masini pe care am folosit-o sa merg la tata in vizita a fost un Opel Corsa GSi.

Colectia mea de masinute numara astazi peste 300 de modele, iar fiecare calatorie importanta pe care am facut-o este legata de o masina. Cel mai frumos concediu in care am fost s-a consumat la mare, in Rimini, si e legat de un Porsche 911 pe care l-am cumparat din apropierea plajei. Am sarbatorit trecerea dintre 2013 si 2014 in Praga cu un Clio RS in buzunar, iar din Budapesta m-am intors cu un Porsche 911 rosu. De colegii din WNS imi voi aduce mereu aminte datorita unui Jaguar pe care l-am primit in utima mea zi acolo, iar un om drag a lasat in urma lui un BMW X1 pe care il expun cu mandrie in biblioteca.

Trag linie si vad ca in toate amintirile mele se intrevede un volan, la fel cum si in toate desenele pe care le faceam pentru scoala trebuia sa existe o masina, cat de mica, pictata undeva. Asta e un semn, un semn ca povestea nu se opreste aici indiferent de drumul pe care o voi apuca. Ne revedem in 2016, cu forte proaspete si pagini noi de blog ce asteapta sa fie scrise, cu povesti despre volane, ce se vor transforma in timp in aminitiri frumoase.

Va pup si va urez un An Nou minunat in care sa ne revedem des si mereu cu zambetul pe buze.

3 vieti si 1800 de schimbari mai tarziu…

Povestea de iubire dintre Fiat 500 si omenire s-a infiripat in 1957 si-a continuat pret de 58 de ani in pagini de istorie zbuciumata, manata de-o pasiune arzatoare si complet imuna ravagiilor timpului. Marturie stau cele 8 milioane de masini vandute in tot timpul asta si grija cu care exemplare vechi au fost restaurate in toata lumea.

Cu update-uri constante si un design ce a ramas actual odata cu trecerea timpului, Fiat 500 s-a adaptat nevoilor si-a evoluat odata cu dorintele si visele noastre. Daca in 1957 misiunea lui Fiatino a fost cea de a repune pe picioare stilul de viata viciat al Europei ce inca isi lingea ranile dupa razboi, in 2007, odata cu a doua generatie, Fiat 500 a devenit masina acelei clase muncitoare pentru care banii nu sunt o problema si pentru care automobilul nu reprezinta doar un mijloc de transport, ci o declaratie de stil, statut si putere.

Cu un update (considerat de catre Fiat) major, micul 500 intampina anul 2016 si isi consolideaza pozitia de icon al timpurilor sale. Producatorul sustine ca a adus masinii nu mai putin de 1800 de schimbari si o numesc Nuova 500, spre bucuria carcotasilor a caror ironie nu mai conteneste. Cele mai vizibile schimbari sunt, desigur, la nivel de design, unde cromul si LED-urile schimba total fizionomia micului Fiat, cu un iz premium. Botul a fost redesenat, la fel si interiorul farurilor, iar stopurile sunt acum niste benzi simple de LED. Cea mai spectaculoasa schimbare se afla de fapt la interior, unde modelele cu echipare superioara, vor primi un cadran de bord full digital. Tot nou este si sistemul de infotainment uConnect, cu ecran de cinci inci, ce ia locului vechiului CD player. Pentru un confort sporit, inginerii Fiat au izolat mai bine caroseria si au adus cateva imbunatatiri si cutiei automate de viteze Dualogic, disponibila acum si cu padele pe volan.

Toate motorizarile indeplinesc acum standardele de poluare Euro6. Noul 500 va avea un singur motor diesel, de 1.3 litri si 95 de cai si trei variante pe benzina, un clasic 1.2 litri de 70 CP si un modern 0.9 litri TwinAir disponibil in doua variante de putere: 85 si 105 CP.

In lumea asta mare exista oameni nascuti pentru a fi mareti, iar din postura asta intorc favorul providentei prin rezultatele legendare ale muncii lor. Aceasta este si povestea lui Alec Issigonis si a MINI-ului sau, o masina nascuta in criza, desenata pe un servetel si devenita fenomen.

Nu aveam mai mult de 7 ani cand am vazut primul MINI in paginile unei reviste, iar imagina acestei mici masini mi-a ramas intiparita in minte. Nu semana cu nimic din ce vazusem pana atunci si avea un parfum vechi, ce ma trimitea cu gandul la Wartburgul-ul 311 ruginit al unor vecini din bloc. Si totusi era o masina noua… un MINI Cooper S MK VII, in British Racing Green.

Sapte ani mai tarziu l-am vazut in Dorobanti si inima mi-a luat-o la goana. Am stat langa el minute bune, care au parut secunde si l-am sorbit din priviri fara a-l atinge, parca din teama de a nu strica ceva. Ducandu-ma acasa am aflat adevarata poveste a masinii din reviste: masina asta e legenda.

Cu pielea toata gaina, dupa aproape 10 ani si numeroase interactiuni cu MINI, raman acelasi copil de la prima noastra intalnire. Ma bucur prin toti porii cand urc la volanul uneia si cand o vad pe strada imi insenineaza ziua. Gasesc ciudat cum in mijlocul revolutiei estetice prin care trece industria auto MINI ramane la fel de actual, fara schimbari dramatice.

Laureata a locului 2 in topul automobilelor emblematice ale secolului 20, dupa Ford Model T si inaintea lui Citroen DS si a lui VW Beetle, MINI a fost raspunsul British Motor Corporation la criza carburantului din anii `50. Din capul locului MINI nu a fost o masina normala. Specificatiile proiectului spuneau ca masina trebuie sa incapa intr-o cutie de 3×1.2×1.2 metri, rotile mici au fost impinse excesiv inspre extremitatile caroseriei (de unde si manevrabilitatea remarcabila), iar usa portbagajului se deschidea in jos pentru ca spatiul de incarcarea sa fie accesibil in spatii inguste si obiecte lungi sa poata fi transportate cu capacul deschis ca punct de sprijin. In final 80% din suprafata podelei era destinata pasagerilor.

Anii au trecut si liniile simple de pe servetel au fost adaptate subtil pentru a face loc rigorilor de siguranta si prestanta ale vremii. Incet, dar sigur, MINI a depasit stadiul de masina simpatica si este astazi una dintre cele mai tehnologizate automobile. Scopul sau s-a schimbat insa, si de la masina ieftina, care sustine cresterea inceata a economiei, MINI este astazi un model de lifestyle, o masina spectaculoasa, deloc ieftina, construita in jurul celor mai noi tehnologii.

Am spus-o si o voi mai spune: sa conduci MINI e o bucurie. Am petrecut patru zile la volanul noului Cooper si am parcurs impreuna aproape 800 de kilometri, suficient incat sa va pot spune ca MINI ramane cea mai tare jucarie de oameni mari pe care ti-o poti cumpara.

MINI Cooper se maturizeaza frumos si iese in forta din umbra masinilor simpatice de oras jucause preferate doar de tineri pentru a ocupa un loc fruntas in liga masinilor adevarate. Calitatea materialelor si a finisajelor este desavarsita, iar instrumentarul de bord a fost repartajat pentru a fi mult mai usor de folosit. Turometrul si vitezometrul si-au reluat locul in fata volanului, iar butoanele ce actioneaza geamurile electrice se regasesc acum pe usi. Nu pot spune ca sunt fan al acestor schimbari intrucat stirbesc putin din stilul MINI cu care ma obisnuisem, insa le inteleg utilitatea.

Cele mai spectaculoase accente de la interior sunt contactul si LED-ul interactiv ce incadreaza display-ul de 8 inch. Daca primul te duce cu gandul la masinile de curse, al doilea iti aduce un mare zambet pe fata atunci cand isi schimba culoarea in functie de setarile masinii. Scaunele sunt confortabile, insa as fi preferat ca sezutul ca coboare mai mult pentru un feeling care se reflecte mai mult caracterul masinii. Suspensia este rigida chiar si pentru aceasta varianta intermediara si, desi masina este stabila, drumurile lungi pot deveni obositoare din pricina vibratiilor venite din soseaua denivelata. Per total masina este silentioasa si foarte usor de condus. Oglinzile late (si foarte practice) si jantelele mari (fara de care estetica noului MINI ar avea de suferit) suiera cu toata puterea la viteze mari insa nu atat de tare cat sa deranjeze pasagerii.

Noul Cooper vine echipat cu o motorizare twin turbo de 1.500 cmc si 136 CP, silentioasa si vanjoasa, infratita cu o cutie manuala in sase trepte. Exista trei moduri de condus dintre care poti alege (Sport, Mid si Green) in functie de asteparile pe care le ai de la masina. Daca vrei sa admiri peisajul urban fara sa spargi pusculita atunci oricare dintre modulele MID sau Green sunt potrivite – directia este moale si masina se misca firesc, gestionand responsabil resursele de carburant in raport cu stilul de condus. Dar daca iti place sa crosetezi traficul si sa pleci primul de la semafor atunci iti recomand modulul Sport, ideal pentru un condus sportiv, depasiri si atacat virajele stranse de pe DN1A. Directia se intareste, motorul are mai multa vana si cutia cere ca treptele sa fie schimbate la turatii mai ridicate, totul pentru a-l transpune pe sofer intr-un cart, intr-o unealta sportiva precisa.

Am parcurs impreuna cu sprintenul MINI aproape 800 de kilometri, prin munti si vai, autostrazi si drumuri de tara, prin Bucuresti si Fagaras, in mod Sport si MID, iar cel mai bine m-am simtit in modul Sport. Cei 136 de caluti bavarezi sunt suficienti pentru a rula legal pe autostrada sau a iesi in frunte din ace de par si depasiri la deal. Consumul mediu, in ambele module se situeaza im jurul valorii de 6 – 6.5 litri/100 km.

Recomand dotarea masinii cu senzori de parcare fata si spate. Stalpii A si C sunt grosi, iar parbrizul si luneta sunt inguste, astfel ca vizibilitatea e limitata. Spatiul pe bancheta din spate nu este mare. In spatele soferului de 1.80 metri inaltime (eu adica) doar un copil foarte mic ar mai putea sta, iar daca te gandesti la o vacanta cu multe bagaje sugestia mea este sa vizezi doar strictul necesar. Volumul portbagajului se situeaza sub competitori si poate acomoda un troller mare si doua plase medii.

Desi stilul exterior iti aminteste de originalul MINI, lansat acum 50 de ani, la interior Cooper este mai tehnologizat ca niciodata. Telefonul se conecteaza la masina in 20 de secunde si, desi nu stie limba romana, MINI-ul iti va citi sms-urile cu voce tare intr-un accent adorabil, la auzul caruia nu te vei putea abtine din ras. Tot pentru ca e cam stangaci in intelegerea limbii noastre, MINI-ul nu prea proceseaza ce ii comanzi via voce atunci cand vine vorba de agenda telefonica, insa va schimba posturile radio sau filele din meniul de infotainment imediat ce il rogi sa o faca. Tot multumita conexiunii prin Bluetooth poti reda muzica de pe device-ul tau, fara sa-ti fie tema ca vei termina rapid bateria. MINI are la interior conexiune prin USB sau jack-jack astfel ca orice device poate fi conectat la masina sau incarcat cu mare usurinta. Cea mai facila varianta, din punctul meu de vedere, ramane stick-ul de memorie, in care stau indesate sute de track-uri.

Va voi lasa sa descoperiti singuri pretul distractiei, dar va voi spune ca, desi cu banii astia, poti cumpara un X5 second hand, niciun 4×4 nu se compara cu aceasta jucarie ce promite sa bata mereu acelasi pas cu moda.

Ca plusuri voi lista tinuta de drum, tehnologia prezenta la bord, calitatea asamblarii si design-ul. Minusurile masinii sunt dupa parerea mea spatiul restrans in spate si pretul de achizitie piperat.

In general, despre viata si normal…

E joi seara. Inconjurat de patru prieteni ne bucuram de un mare platou de nachos la Hard Rock. Sunt imbracat in negru pentru a treia zi consecutiv, iar colega de peste masa imi spune ca sunt melancolic. De fapt sunt trist si dezamagit. Ma uit in jur, atat in lumea virtuala, cat si in ceea ce fizic ma inconjoara, in cautarea normalitatii despre care o distinsa doamna, al carei aparator am fost pana acum fix patru zile, vorbeste cu atata patos pe blogul personal. Dragilor, normalul e atat de relativ si personal incat e aproape imposibil de atins.

Sunt trist si dezamagit din cauza unui om pe care l-am admirat enorm, unui om de televiziune care in ochii mei a fost pana in data de 5 aprilie si un jurnalist desavarsit. Din pacate, imi dau acum seama ca nu premiile si prestigiul fac omul, ci prestanta si felul in care acesta judeca lucrurile. Andreea Raicu se intreba zilele trecute pe blogul ei cine este aceasta Mihaela Radulescu, aceasta Mihaela Radulescu care a putut sa jigneasca intr-un mod suprinzator, total anormal si brutal o mana de oameni deja aflati pe marginea prapastiei, dar si pe cei din jurul lor. Ii respect opinia Mihaelei, dar ii acuz exprimarea. Un jurnalist de calibrul ei ar trebui sa posede suficient discernamant incat sa nu puna egalul intre oameni si criminali, dar si un vocabular suficient de variat incat sa poata transmite aceasta informatie intr-un mod elegant. Am admirat-o pe Mihaela pentru premiile obtinute ca jurnalist, pentru realizarile ei ca om de televiziune, dar si ca editorialist, insa astazi, Mihaela, imi provoci o mare tristete, caci te-ai transformat intr-o persoana pe care eu nu o recunosc.

Imi pare rau, draga Mihaela, ca doresti sa expui lumii doar fata rujata, pensata, efeminata si zgomotoasa a lumii gay. De ce nu vorbesti in articolul tau si despre homosexualii talentati, directori de multinationale, capitani de vas, barbati mandri si puternici, care nu au legatura cu ce se intampla pe strada la Gay Parade? De ce nu vrei sa vorbesti despre luptele interioare ale tinerilor homosexuali care se descopera acum intr-o lume in care un mare lider de opinie al tarii lor, tu, doamna Mihaela Radulescu, declara ca homosexualii nu sunt normali? De ce nu vrei sa vorbesti despre acesti tineri care sunt scuipati, batuti si abuzati verbal de catre colegii de scoala doar pentru ca sunt diferiti? De ce nu vrei sa vorbesti despre tinerii homosexuali care ajung sa-si doreasca moartea pentru ca societatea, in frunte cu niste lideri de opinie asa ca tine, doamna Mihaela Radulescu, ii considera anormali? De ce? Te rog sa imi spui de ce?

Si te rog sa nu crezi o secunda ca oamenii astia sunt singuri. Intrebai aproape sfidator În câte familii de români, mai ales de prin provincie, părinții sunt fericiți ca băiatul lor începe să-și penseze sprâncenele și sa gesticuleze feminin, când taie lemnele în curte? Câți urmași de daci sunt încântați de ideea de a face nunta fiului lor cu… un alt barbat din sat ?!:))) Iti raspund eu! Parintii adevarati vor dori intotdeauna numai bine pentru copii lor, indiferent de alagerile acestora. Iar un copil care isi iubeste cu adevarat parintele, ii va ierta acestuia furia de moment si cuvintele grele la aflarea vestii, iar totul va merge mai departe. Sa stii, ca in lumea asta exista oameni buni si iubitori, iar originile nu au legatura cu toleranta sau acceptarea.  Rugamintea mea este sa nu mai presupui niciodata ca oamenii din provincie sunt altfel, mai putin toleranti de exemplu, caci departe de marele oras, de bani si de tentatia lor sangele nu s-a facut inca apa si nici substanta cenusie s-a evaporat, ba dimpotriva.

Parintii nu gresesc cu nimic atunci cand copii lor isi asuma homosexualitatea. Homosexualitatea nu este o boala si nici o optiune. Ca barbat heterosexual nu-ti incepi ziua gandindu-te daca vrei sa aduci seara acasa o femeie sau un barbat. Asadar, te rog sa nu asumi ca homosexualitatea este o forma de rebeliune a copilului sau un rateu al educatiei pe care acesta o primeste.  Si sa stii ca tinerii care isi asuma homosexualitatea si se destainuie parintilor o fac intocmai datorita bunei cresteri si al respectului cu care au fost inzestrati. Caci nu e drept si normal sa-ti minti parintii.

Ma intristeaza teribil aceasta eticheta de om anormal. Mi-e teama sa cred ca ai recitit textul inainte de a-l posta fara ca exprimarea sa ti se para inadecvata. Iar sa mergi atat de departe incat sa pui anormalul si bolnavul, adica depresivul, pe picior de egalitate cu teroristul mi se pare atat de trist si demonsteaza cat de mica esti de fapt ca om, ca jurnalist si ca lider de opinie.

As vrea sa intelegem cu totii ca aceasta comunitate de anormali nu se rezuma doar la Gay Parade, Conchita si machiaje stridente, ci contine si oameni inzestrati cu mult bun simt, asezati, linistiti, masculini, ale caror realizari sunt minimizate de articole de acest gen. Fiecare padure are uscaciunile ei si mi se pare total nedrept sa scoti in evidenta doar merele uscate, iar pe cele coapte sa le neglijezi. Crede-ma, Mihaela, cand iti spun ca grotescul din spatele machiajului strident si al barbatului militand pe toc in Piata Unirii nu le face cinste nici homosexualilor “normali”. Manifestarile de acest gen nu definesc comunitatea, iar expunerea exlusiva a acestora este o mare greseala pe care media o comite an de an. Tu in calitate de lider de opinie si de mama responsabila ar trebui sa expui adevaratul sens al ideii, a ceea ce inseamna homosexualitatea per total si nu doar o fata.

Inchei acum spunandu-ti ca eu nu te voi ierta de pacate, dar voi trai cu speranta ca Mihaela Radulescu pe care eu o admiram e undeva acolo si va castiga batalia cu aceasta fiinta urata care ai devenit.

50 shades of boring…

Am reusit intr-un final glorios sa vad cap-coada filmul momentului, Fifty Shades of Grey. Nu am citit cartea, deci nu aveam asteptarile setate, si-am incercat din rasputeri sa ignor “recenziile” colegilor de birou intocmai pentru a ma bucura din plin de film. Bucura e cam mult spus. Nu m-a prins deloc, mai mult de jumatate din timp am stat cu ochii in telefon astfel ca finalul m-a luat prin surprindere. Scriam un sms, s-a auzit o bubuitura si creditele au inceput sa zburde pe ecran. Pentru un moment am fost tentat sa cer un bis, insa am aflat mai tarziu de la o colega citita ca asa brusc se termina si cartea. Am tresarit la cateva sunete cheie, dar nu pot spune ca a fost genul de film prost care totusi te prinde si am avut parte de cateva productii de genul asta: sa luam drept exemplu pe Seventh son…

Asadar sa nu ma mustrati daca aceasta postare este total lipsita de substanta… substanta a zburat pe langa mine in timp ce povesteam cu fetele pe whatsapp si Anastasia Steele ranjea la biciul lui Mr. Grey – si aici chiar vorbim despre un bici.

Coloana sonora e absolut fabuloasa pusa in contextul asta. Luata piesa cu piesa nu mi se pare cine stie ce, insa filmul o pune cumva in valoare. Vorbind despre valoare, au fost cateva scene care mi-au placut, cum ar fi cea cu planorul, insa entuziasmul mi-a fost ras din radacina dupa ce am aflat ca ideea este copiata dintr-un film cu Rene Russo si Pierce Brosnan. Mi-a placut si scena in care ea danseaza prin casa in picioarele goale, dar, la fel, mi s-a atras atentia ca laud un cliseu.

In acelasi timp, anumite scene puteau fi duse si mai departe, pastrand nota erotica – aici ma refer la scena cazii – in timp ce altele ar fi putut fi scoase in totalitate, caci n-au transmis mare lucru – aici ma refer la momentele cinei in familie, in care Rita Ora a avut fix doua replici. M-am regasit in marturisirile lui in timp ce ea dormea. Mi s-a intamplat si mie, dormind sa-mi fie comunicate lucruri importante, insa eu, spre deosebire de ea, am sesizat ca cineva vorbeste cu mine si m-am trezit.

Sa nu aveti asteptari mari de la Jamie Dornan. Un model de lenjerie intima nu e foarte capabil de profunzimi actoricesti, si daca nu ma credeti va rog sa consultati cazul Mark Wahlberg. In schimb il ajuta mimica si atitudinea de bad boy. Au fost cateva scene in care a transmis perfect mesajul scriptului si al personajului, prin expresia fetei, tonalitate, atitudine… I don`t make love, I fuck hard si sesiunea de pedeapsa in care i se citeste pe fata o maaaaare satisfactie. In plus, baiatul are un fund misto, niste ochi pe masura si poarta foarte bine costumul. Nu vreau sa pun la indoiala capacitatile lui manageriale, dar nu inteleg cum Grey conduce ditamai firma cand el sta pe mailuri cu Anastasia jumatate de film.

De Dakota Johnson nu am auzit pana acum, insa mi s-a parut mult mai sigura pe sine decat Domnul Grey. Nu am inteles de ce fata asta simpla, curata si aparent naiva poarta numele unei actrite de filme porno, cum s-a indragostit de el atat de repede si cum de, virgina romantica fiind, a cazut la asternut la a doua intalnire. Tot in calitatea ei de virgina romantica, Anastasia Steele se arunca orbeste intr-o poveste sado-maso fara prea mari retineri, tratand subiectul contractului ca pe un joc si fara sa dea prea mare importanta faptului ca barbatul de care este indragostita ii impleteste codite inainte de a-I da cateva curele peste fund sau a face sex cu ea legata de tavan. Inteleg fictiunea, scriu un roman de amor si drama, insa fata asta pare aproape bi-polara.

Chimia dintre ei, aproape inexistenta. El se forteaza sa o placa, se chinuie pe alocuri sa se apropie de ea si sa o atinga cu simt de raspundere, ea se forteaza sa simta placere si adesea geme inainte ca el sa o atinga, insa el e atat de prins de moment incat nu sesizeaza.

In sala atmosfera a fost de comedie. Fetele vedeau, radeau, ironizau, semn ca nimeni nu va merge acasa pentru a pune in aplicare ce-a vazut in cinema, iar singurul alt baiat din sala era mult prea prins de facebook.

Trist… dar adevarat… Pentru mine, umbrele lui Grey, au insemnat 2 ore in plus de relaxare si explorare a tainelor telefonului mobil.