A trecut ceva vreme de cand am scris ultima data despre o masina pe care sa nu o fi condus… Probabil ca nimic nu mi-a mai parut interesant. Recent am condus ix35-ul si am avut surpriza sa descopar o masina tare de tot, de la echipamente pana la cai, comportament rutier si terminand cu designul absolut superb.
Iata ca astazi incantarea mea se indreapta tot inspre o Hyundai, de data aceasta apartinand clasei compacte. Viitoarea Elantra, prezentata drept Avante la Salonul Auto de la Busan de anul asta, este o masina la fel de surprinzatoare precum ix-ul de care v-am vorbit cu ceva saptmani in urma. E mult mai indrazneata decat suratele ei low-cost si arata mult mai misto la interior. O sa se lupte cu Cruze, Octavia sau Fluence, dar fata de toate are ceva in plus. Sa fie oare farurile sculptate sau alura care chiar aduce a coupe?
Design-ul mi se pare foarte natural si parca totul se invarte in jurul rotilor, parca farurile sunt facute pentru a imbratisa pasajele rotilor, iar capota e facuta pentru a sublinia miscarea acestora. Spatele foarte ridicat e foarte dinamic si ii da o suplete superba caroseriei, iar LED-urile din stopuri n-au fost nicicand mai sexy… M-am indragostit de masina asta…
Prea multe informatii nu exista, dar cu siguranta masina isi va face debutul in varianta europeana la Salonul Auto de la Paris, din toamna asta. Pana atunci stim ca va avea o motorizare GDI de 1.6 litri si, s-ar putea, 138 de cai si o cutie semiautomata noua, cu sase trepte. Cica, in configuratia asta, Elantra ar putea fi cu 10% mai eficienta decat principalii rivali… We shall wait and see…
Autocunoastearea e una dintre cele mai complicate chestii de care m-am lovit pana acum. Daca ai facut pace cu tine, te accepti asa cum esti si inveti sa traiesti cu tine, atunci si cei din jurul tau o vor face. Ca ceilalti sa te respecte trebuie mai intai tu sa te respecti si sa atingi o siguranta care sa iasa la iveala chiar si atunci cand ridici un deget… Nu ma cunosc foarte bine, desi sunt intr-o relatie cu mine de 23 de ani, dar pot sa spun despre mine ca abia acum ma relaxez si invat sa traiesc cu nebunul din mine.
De 23 de ani copilaresc, ma joc cu tot ce prind, cu mobila, cu omul de langa mine si cu cearceaful ce ne acopera dimineata, cu niste cuvinte, cu hainele, cu obiectele din jurul meu… cu masina… Nu vreau sa ma opresc din copilarit, vreau sa ma cred inca inocent si dragut, ferit cumva de toate rautile lumii si de responsabilitatile unei functii… Vreau sa visez… Am toate calitatile pe care o femeie (nu) le cauta in perioada asta a vietii ei, dar nu disper, viata iti rezerva numeroase surprize…
Incerc de cateva zile sa-mi predau lectiile rabdarii si ascultarii… Eu nu ascult nicioadata si fac mereu ce ma taie capul sau ce presupun eu ca ar fi bine. Asta e o mare greseala, ca si lipsa rabdarii. Orice in lumea asta se construieste cu rabdare si stim asta pana in momentul in care atingem acel ceva care ne-a consumat atat de multa energie. Dupa ce s-a produs atingerea uitam tot si luam de bun doar credintele si ideile noastre, devenind parca roboti, dar langa noi, adesea, se afla oameni, care vorbesc, gandesc si simt… Multe dintre dorintele noastre se refera la oameni, fie ca ne dorim o relatie amoroasa sau ca un vechi prieten sa ne vorbeasca din nou si cand in sfarsit asta se intampla trebuie sa ne pastram luciditatea… sa lasam actele nesabuite si egoiste la o parte… Trebuie sa fim atenti la gesturi sau atitudini mai mult decat la vorbe, caci corpul sfideaza cuvantul… Greseala asta am facut-o recent si m-a costat destul de scump… Asta e „licenta” pe care ar fi trebuit sa o dau la materia „Rabdare si Ascultare”… si am picat-o cu brio…
Se apropie vacanta si toata lumea ma intreaba unde o sa merg… Ei bine, aflati ca da, da, da, o sa-mi petrec o saptamana singur in creierii muntilor doar cu cainele si laptopul… Simt nevoia sa ma odihnesc si sa petrec timp doar cu mine, facand lucrurile care-mi plac… plimbat, jucat cu cainele, scris. Sunt impins de la spate sa termin seria de povesti si sa o materializez intr-o carte. Nu stiu cine ar fi interesat sa o citeasca, dar ar fi un exercitiu de imaginatie interesant. Dupa ani in care am scris despre masini, am facut pictoriale de fashion, am invatat despre gadget-uri si m-am apucat de PR, as apuca de coarne un alt taur, as face altceva… Sunt foarte comod si ies greu din zona mea de confort, dar parca asta e ceva ce merita riscul…
Imi doresc atat de multe de la vacanta asta ca mi-e si frica sa nu raman dezamagit. E ca intr-o relatie pe care abia o incepi si n-a trecut indragosteala din prima luna. Imi fac planuri, fac pregatiri, strang bani in borcan si abia astept sa-mi pun bagajele in masina si sa plec. E unul dintre acele momente care se pot compara cu dimineata de Craciun, cand dai fuga spre brad in cautarea cadourilor. Desi pare o treaba foarte banala… toata lumea isi ia zile libere… dar toata lumea… indiferent ca Boc a taiat 25% sau ca impozitul a crescut. Sanatosi sa fim, asta-mi spun de cateva zile… Si ce-i daca am ramas cu portofelul gol, benzina mai am rezervor si norocul meu e ca asta ma relaxeaza… condusul si masina.
Aseara am redescoperit ce inseamna sa razi si sa te simti bine natural… sa razi la chestii chiar funny, nu la bullshit-uri care i-ar face pe altii sa ridice din umeri, am descoperit ca treaba cu „unul il completeaza pe celalalt” nu e chiar atat de fada precum ma asteptam. Am descoperit ca toate profele de latina din clasele de bilingva au o problema si ca profesoarele de franceza sunt de obicei elegante, manierate si usor rusinoase… Am descoperit ca a fi geek nu inseamna sa fii boring… m-am descoperit pe mine intr-o alta persoana, pe care o priveam printre picaturi de ploaie. Va vine sa credeti sau nu, am primit puncte in plus pentru dragostea mea fata de animale si pentru dorinta mea de a adopta un caine cat mai repede. A fost prima noapte, dupa o perioada lunga de timp, in care n-a trebuit sa fac pe bufonul ca sa ma simt bine. Nu sunt indragostit, dar sunt suficient de fericit si de incantat pentru a da pagina si a scrie cu stiloul ala bun.
Mi-am propus sa ma reinventez si sa-mi traiesc varsta. Astazi am citit un interviu cu Raduleasca, pe care o ador… Varsta ei biologica e de 28 de ani, iar femeia are 40… Asta m-a pus pe ganduri… Varsta mea biologica cred ca o rivalizeaza pe cea a bunicii mele. Undeva intre scris si visele de suprematie asupra locuintelor din centrul Bucurestiului am uitat sa ma mai si distrez. N-am mai fost in club de la Funeral Chic party si n-am mai fost la un chef de la ziua de nastere a Anei, anul trecut in august… ba nu, nu se pune, pentru c-am stat doua ore… atunci, cand am fost la ultimul chef?! Am si uitat… Asadar, vreau sa-mi ies din ritm si sa redescopar plimbarile a pied pe care le faceam cu Alexandra, sa-mi stimulez miscarile de dans pe care odata le faceam cu Mery in club si sa traiasc mai optimist, mai fericit… Sunt sigur ca o sa ma intorc de la andropauza in adolescenta.
Au trecut aproape doua luni de la mica escapada New Yorkeza si parca lumea se misca altcumva. Camera bebelusului din vila Evei este aproape gata, iar Clara si-a regasit dorinta de trai si pofta de munca. E plin August, dar cele 40 de grade de afara nu reusesc sa domine Bucurestiul. Seara, centrul vechi roieste, iar ziua cafenelele de pe Dorobanti sunt pline de oameni pentru care luxul nu se masoara doar in timp liber.
Departe de ochii lumii, undeva in zona 11 iunie, un vis mai vechi redevine realitate… Odata mistuita de flacari, cladirea fostului atelier de arta arata superb… Cele doua etaje si podul au fost refacute. Exteriorul este acum alb, iar noua tamplarie din lemn bate inspre negru. Grilajul odata carbonizat a fost refacut, iar acum forma sa ciudata inglobeaza si un nume… Atelier Constantin… Odata intors de la New York si-a dat seama ca viata trebuie sa continue si ca refuzul sau de a o face este stupid… Nimeni nu avea sa ia in serios un pierde vara care lucreaza dintr-o masarda, cum nimeni nu avea sa-l compatimeasca pentru pierderile suferite… Pentru toti viata merge inainte…
„Nimic nu poate inlocui mirosul de casa noua”, se gandeste el in somn… E noua dimineata si vantul adie usor. Sta gol, pe burta, acoperit de un cearsaf in patul mare cu baldachin pe care si l-a instalat pe peticul de iarba aferent noii locuinte. S-a mutat de doar doua zile si in sfarsit se simte multumit. A trecut pe strada asta neincetat, fascinat de imaginea unei vile boeresti al carei pret rivaliza un apartament in Manhattan si, intr-una din zile, a dat peste ea… o casuta mica, cu doar trei incaperi si o teresa superba… Are frunze in parul cret si doua furnici pe spate… Linistea e perturbata de soneria telefonului si nu tresare, cade si mai adanc in vis, linistit probabil de vocea frumoasei Maria Callas… Suna si a doua oara… Putin somnoros se ridica in palme si deschide un ochi cautand tefelonul cu privirea… e pe jos, in iarba… Il ridica, raspunde, dar nu zice nimic…
„Zece curat, dragule, zece curat… Iti vine sa crezi?” (se aude o voce grava, barbateasca)… „Pardon? Nu-mi spune ca m-ai sunat…” … „Dormeai? Iarta-ma…”… „Zece curat zici…”… „Nu-mi vine sa cred, dar da, e un zece curat si ti-l aduc diseara…” … „Bine. Nu uita, 22:30…”… „Cum as putea…” Pune telefonul jos, pe salteaua rosie brodata cu auriu si se intoarce, oftand, pe spate. Incepe sa-si culeaga frunzele din par si-si spune: „Zece curat, da, sa o vad si pe asta…” Apoi inchide ochii si-si intinde mainile mangaind usor salteaua… Suna din nou telefonul si fara sa se uite il duce la ureche… „Da, zece curat, am inteles… acum pot sa dorm?”… „As vrea sa stiu despre ce vorbesti, dar am probleme mai importante… Galben pai sau soleil?”… „Eva, unii dintre noi incercam sa dormim…”… „Nu mai spune. E aproape zece… Nu crezi ca ar trebui sa incepi pregatirile?”… „Am fix 12 ore la dispozitie… dintre care cel putin inca 8 as vrea sa le dorm… multumesc… Mihai are un zece curat…”… „Cat de curat?”… „O zi buna iti urez…” Si pana sa mai spuna Eva ceva inchide telefonul deconectandu-l… Se ridica, da cearceaful la o parte si pleaca descult inspre casa… Intra in bucatarie, isi toarna un pahar cu lapte si intra in dormitor aprinzand televizorul. Trece pe postul de muzica si isi arunca privirea inspre zecile de cutii nedesfacute… Pe jos zac o pereche de blugi albi si un tricou… trage blugii cu piciorul si se imbraca cu ei… „12 ore… fix… cred ca o sa am nevoie de o saptamana doar pentru dulap…” Isi ia si tricoul de jos, se imbraca si pe masura ce iese din casa isi ia cheile si sandalele… La gat are o pereche de chei colorate… Iese descult in strada, se urca in masina si porneste…
Se opreste in spatele Salii Polivalente… De acolo se vede tot orasul… Se aseaza in fund pe iarba si scoate din buzunar o foaie mototolita de hartie… Mazgalit cu stiloul este discursul lui pentru seara ce urmeaza. Toata lumea va fi acolo si s-a gandit sa le multumeasca…
Dupa cateva ore se uita in sus se ridica si murmurand se indreapta spre masina… Acelasi BMW albastru… Isi aprinde o tigare si se urca la volan… Se pregateste sa porneasca, insa un sms ii ia din elan… textul? „Ne vedem diseara, o sa venim impreuna…”… Putin nervos invarte cheia in contact si pleaca scartaind din roti… Ajunge in fata casei, coboara din masina si intra in curte… Langa stalpul portii o plasuta aburinda cu mancare chinezeasca si un biletel… „M-am gandit ca ti-e foame. Relaxeaza-te, ne vedem diseara.”
Se tolaneste in patul din curte si-si aduce pentru cateva clipe aminte de New York… „Am fost un copil fericit… ai mei nu s-au prea implicat in viata mea… Nici cand mi-am rupt piciorul cu cartul sau cand mi-am spart capul cazand de pe cal… Tata spunea ca asta e part of growing up… Iar cand am renuntat la scoala chiar ca s-au hotarat sa nu mai vorbeasca cu mine… Ne mai dam sms…sau faxuri…”
S-a facut seara… Televizorul tradeaza prezenta umana in casa, dar stirile nu par sa trezeasca interesul nimanui… Sta razimat de tocul usii, invelit intr-un prosop, si priveste cutiile… Deschide una si incepe sa scoata haine…
E gata si isi ureaza singur succes… „Asta seara infrunt hienele, imi bucur prietenii si… imi fac… parintii de cacat, din nou… cool, let`s do it…” Poarta o pereche de slim caramizii, o camasa alba, cu maneci scurte, care ii lasa tatuajele la vedere si la gat o esarfa multicolora, „innodata” englezeste si meticulos bagata sub camasa… Isi ia manusile galbene in maini si casca de pe hol… Afara il asteapta scuterul…
La altelier este primit in aplauze si abia isi da manusile jos… Tremura si siroaie de sudoare ii curg pe spate si in palmi… Nu a mai facut asta de mult si-si aduce aminte constant de ce a readus trecutul la viata… Isi freaca mainile si timid se indreapta inspre receptia atelierului… „Buna seara… Va multumesc pentru prezenta… Asta seara nu vorbes…” Respiratia i se taie si parca esarfa il sugruma… Prietenul lui, Mihai, tocmai isi facea intrarea insotit de o fata cunoscuta, din visele frumoase de la inceputul anului si din cosmarurile primaverii… La celalalt capat al salii se aflau 38 de ani de frumusete, dintre care 18 materializati in constructii civile… un visator… Un 10 curat pentru un prieten…
Desi viata e una singura, planurile ei sunt nenumarate, ca fetele unui diamant, fiecare distincta, mai mult sau mai putin stralucitoare, dar unica in felul ei… Indiferent ca este vorba despre noi, despre familia noastra sau despre cercul de prieteni trebuie sa ne aplecam asupra fiecarei fete in parte pentru a intelege diamantul. Traim intr-o lume superficiala in care apreciem o singura fateta, cea materiala, fara sa ne dam seama ca diamantul sta de fapt pe o baza construita din sacrificii sau compromisuri… fateta tocita, crapata, zgariata si de aceea mereu ascunsa…
Mereu am avut impresia ca viata si filmul n-au nicio legatura, dar cumva orasul asta pare scos dintr-un film sau filmul scos din oras… New York-ul e deosebit… Ma simt prost… Am trait atata vreme cu impresia ca „New York I love you” sau „Sex and the City” erau simple ejaculari ale unei imaginatii bogate, dar nu e asa… Oamenii astia chiar traiesc asa… Pe masura ce ma infund in 5th Avenue ma simt fix ca pe catwalk si oricat de tampita ar fi o combinatie nu esti blamat pentru ca incerci… aici experimentul cu drogul denumit simandicos fashion e perfect legal.
Mi se pare ca locul asta e perfect pentru starea mea de acum… Nu stiu cine sunt, ce fac sau de ce, iar New York-ul este ca un Wonderland pe care acum incerc sa-l descopar… Toata lumea crede ca am facut suprema dovada de prietenie si am lasat totul balta pentru a fi alaturi de Clara in momentele astea, dar nu prea e asa… am fost egoist si am facut-o pentru mine, doar pentru mine… „Luna de miere” a fost doar un bonus de care, cu mare nerusinare, am sa profit pana la ultima picatura. Aveam nevoie de o pauza… de la viata mea si de la toata lumea… Pana acum doua saptamani eram foarte ok, iar pana acum 4 zile eram ok… probleme abia acum incep… acum, cand toata lumea ma compatimeste si ma intreaba obsesiv daca sunt ok… De ce n-as fi? Da, am alergat de nebun prin oras crezand ca in sfarsit am gasit persoana care sa ma completeze si da, totul s-a terminat dupa doar doua luni, dar da, da, da, da, sunt suficient de matur si deschis la minte pentru a trece peste hopul asta fara mari probleme la caroserie… ma rog, asta credeam… pentru ca dupa zeci de intrebari care s-au rezumat la „de ce?”, „cum?”, „aoleu, dar doamne… cum… pareati” am cazut in buda cu melancolie si am ajuns sa ma intreb daca chiar e ceva in neregula cu mine… Si nu, nu e ca si cand pot sa-mi intreb mama, tatal, fratele, cumnata sau pe orice altcineva… Ei, toti, ar spune ca sunt ok, ca sunt destept, ca sunt frumos ca sunt scolit, fara sa-mi dea de fapt raspunsul la intrebare…
Astfel am ajuns sa ma gandesc… cum stii ce trebuie sa faci intr-o relatie incipienta? Cum iti dai seama de subintelesuri… cum faci sa o ghidezi fara ca ea sa-ti spuna destinatia… Sure, cand va stiti de ceva vreme si dintr-o data va decideti ca ar fi momentul sa v-o si trageti lucrurile sunt ceva mai simple, dar cand o iei de la zero si tu nu sti inca toate lucrurile care-i plac… Cum faci sa-ti scrii propriile reguli intr-o relatie, daca n-ai hartia care trebuie?
„Fratica, tu ma auzi?… Vorbesc cu tine de juma de ora si ti-am zis chiar si un da-te-n pula mea, iar tu nimic… Eu, vorbit cu pula, get it… Doamne, eu ar trebui sa fiu cea depresiva si consolabila…”… „Iarta-ma Clara, mintea mea o luase razna, plecase cu ursu la plimbare”… „Am vazut… Stai linistit, toti avem probleme… ma intreb ce-o fi facand el acum, oare s-o fi simtind prost pentru ce-a facut?”… „Ok, time out domnisoara… Hai sa o gasim pe Eva si sa te imbatam… Deja nu mai suport… Cred ca lui ar trebui sa-i transmiti mesaje obsecene, nu mie…”… „Cred ca ar trebui sa purtam o discutie cu ea… E foarte misterioasa in ultima vreme…”… „Doamne Clara, cat ma bucur… Ai scos intr-un final o fraza care sa nu contina cuvintele el, nunta, parasita, altar… ce frumoooos… Hai in Bloomingdale`s… ”
Si, in marele magazin, departe de boutique-urile marilor designeri, fara a fi tentata de pantofi sau posete scumpe, Eva cumpara haine de copil… Dupa minute de consternare si intrebari care inevitabil duceau la acelasi subiect, frumoasa rupe tacerea… „Ok, gata… vorbesc… doamne… Astept un copil… Sunt in trei luni… si, inainte sa inceapa urlete si reprosurile, nu m-am gandit nicio clipa sa avortez si, nu, nu va spun cine este tatal… e copilul meu si asta trebuie sa va pese… acum… o sa-l botezati, nu?! Va rooog…”
Acolo, in mijlocul magazinului, intre straini, trei prieteni si-au demonstrat inca o data dragostea si aprecierea… In momente ca asta iti dai seama ca fericirea nu sta neaparat in bani, intr-o viata implinita dupa standardele moderne, ci in singuranta ca cineva care te-a prins in trecut te va prinde si acum si peste zeci de ani cand iti vei pierde din nou echilibrul…
Radu Borcea 